Legături de suflet

            Conflictul dintre părinți și copii, dintre generații, e vechi de când e omenirea.

            „Legea” vieții s-a dovedit a fi clară: copilul își depășește părinții, (urcând pe calea ascendentă), părinții rămân în urmă, asigurându-le înălțarea.

            Mă adresez ție, copil, tânăr și frumos, spunându-ți că părinții tăi au dreptul la „defecte” și greșeli, așa cum ai și tu dreptul. Aveți acest drept deopotrivă pentru că sunteți oameni. Bănuiesc că mulți dintre voi, citind aceste rânduri, își spun că mie mi-e ușor să spun, nefiind în pielea voastră. Poate vă voi uimi, asigurându-vă că nu am uitat cum am simțit când eram de vârsta voastră (și noi, la rândul nostru, eram mai evoluați decât părinții noștri). În cadrul terapiilor psihologice, toți cei care veniți, mi-ați spus că aveți certuri dese cu părinții voștri (sau cu unul dintre ei), acuzându-vă părinții de lipsă de încredere în voi, amestec brutal în viața voastră intimă, lipsă de sensibilitate și iubire. Vă rog, dragi copii, să vă priviți părinții cu alți ochi! Până acum, setea voastră exagerată de afecțiune și atenție v-a îndemnat să le aduceți acuzații. Lipsa (uneori voită) de fantezie nu v-a dat voie să vă „puneți în locul lor”, să simțiți ce simt ei, să gândiți cum gândesc ei. Faceți un efort de voință și gândiți cum gândesc ei. Făcând această schimbare, veți descoperii calea spre părinții voștri. „De ce să fiu eu primul (prima)?” vă veți pune întrebarea...Vă considerați mai deștepți și mai deschiși decât părinții voștri. Nu e rău acest lucru! Atunci acționați sub sloganul: „cel mai deștept cedează!” și veți vedea că atitudea părinților se va schimba. Sunteți suficient de inteligenți și plini de iubire pentru a o face!

            Destui părinți cred că viața înseamnă o repetare infinită a experienței lor, tinzând să se comporte cu proprii copii în același fel în care au fost tratați, la rândul lor, de către părinții lor. Puțini părinți înțeleg faptul că societatea evoluează, că omenirea se adaptează permanent nevoilor schimbării. Astfel că, părinții au deranjantul obicei de a folosi sloganuri de tipul „în tinerețea mea”, „pe vremea mea”, „tinerii din ziua de azi”, „când eram ca tine”etc. Copii frumoși, nu-i acuzați pe părinți pentru asta! Societatea nu i-a învățat să fie părinți deschiși, adaptabili, înțelegători și înțelepți. Pe de altă parte (cu riscul asumat de a-i supăra pe adolescenți cu ceea ce urmează să spun), cam toți adolescenții se cred „buricul pământului”, deștepți foc, deținătorii adevărului în tot și toate, perfecți etc. Din cauza acestor trăsături autoatribuite, voi, adolescenții, aveți tendința de a vă contrazice părinții cu orice ocazie, de a încerca să vă impuneți punctele de vedere în toate situațiile, de a critica toate faptele adulților, care par „demodate”, „învechite”.

            LIPSA  DE  COMUNICARE reală, autentică și asertivă dintre copii și părinți constituie factorul determinant al distanțării sufletești. Îmi amintesc acum povestioara despre tânărul care îl întreabă pe înțelept: „De ce strigă oamenii unii la alții?”, înțeleptul răspunzându-i: „Pentru că inimile lor s-au distanțat atât de mult încât au nevoie să strige pentru a fi auziți!”. Dacă în articolele mele de pâna acum m-am adresat părinților, îmi permit ca în tot ce prezint aici să aibă ecou și în SUFLETUL TĂU, COPIL / TÂNĂR FRUMOS!

            Părinții sunt și ei oameni cu aspirații (deseori neîmplinite), cu griji și probleme, cu credințe și dorințe, cu dureri și bucurii. Deseori, din dorința de a nu se arăta „slabi” în fața copiilor (crezând că nu vor mai fi iubiți și admirați), de a nu pierde poziția de „atotputernic și atotștiutor”, răspunzător de educația voastră, acționează nepotrivit cu ceea ce voi vă așteptați. Aveți dreptate. Acum, schimbați-vă viziunea asupra problemei: știți și voi că unele probleme ale părinților voștri sunt generate de comportamentele voastre distructive, de păreri de rău pentru neîmplinirile voastre, de neputință, uneori de regrete pentru imposibilitatea de a vă oferi ceea ce alți părinți oferă copiilor lor. E greu pentru un părinte să discute aceste aspecte cu copilul lor. E greu să-ți recunoști neputința în fața copilului care așteaptă să-i rezolvi problemele și să-i împlinești nevoile. E greu să recunoști că ești slab, atunci când copilul se așteaptă să fii puternic și pentru el. E greu SĂ  FII  PERFECT! Părinții nu sunt „rău intenționați”. Nu doresc să provoace suferințe copiilor lor. Și cel mai bun părinte din lume produce (inconștient/neintenționat) suferințe mai mari sau mai mici copilului. Ca și copiii, considerați cei mai cuminți și buni din lume, provoacă (la un moment dat) suferințe mai mici sau mai mari părinților. E firesc! Suntem oameni. De aceea, nu vi se pare mai înțelept (folosind rațiunea cu care am fost înzestrați ca specie) să  iertăm? Nu e mai puțin conflictual? Știu că mintea unui adolescent are tendința de victimizare, de exagerare atunci când e vorba de durerile proprii și de minimalizare ale celorlalți. Știu că îi considerați pe părinți REZISTENȚI LA TOATE! Aici, perminteți-mi să vă asigur că NU AVEȚI DREPTATE! Ei sunt oameni asemănători vouă! Având în vedere acest aspect, veți conștientiza că și ei au vise, dezamăgiri, speranțe, dureri, bucurii, emoții exact ca voi.

            Ce vă doriți în locul unui conflict? Să vă înțeleagă și să vă accepte părinții? Faceți-o voi: înțelegeți-i, acceptați-i! Vă doriți să vă îmbățișeze și să vă mângâie? Faceți-o voi întâi! Veți primi exact ce oferiți! Ori de câte ori vă simțiți  răniți de anumite vorbe sau atitudini ale părinților, vindecați-vă rana cu blândețe și iubire! Comunicați-le cu blândețe și iubire despre ceea ce simțiți în legătură cu atitudinile lor (chiar și atunci când apreciați ceva făcut pentru voi)! Nu uitați : PRIMIȚI  EXACT  CE  OFERIȚI!

            Sunt foarte multe de spus în legătură cu acest subiect. Mă opresc aici, știind că atât adolescenții/tinerii cât și părinții au înțeles mesajul meu, dorindu-mi ca deciziile distructive radicale luate în urma conflictelor să dispară. Nimic din ceea ce se întâmplă să nu dăm voie să ne distrugă iubirea și dorința de viață!

Am încredere în voi, iubiții noștri copii / iubiții noștri părinți!