Confesiuni în prag de divorț

„Mai sunt doar câteva zile până la procesul de divorţ intentat de soţia mea" – se confesa un om lovit în toată fiinţa lui. „Prin intermediul avocatului meu, eu am amânat completarea actelor, însă, acum, şi timpul pe care l-am mai avut a luat sfârşit...

Nici soţia mea şi nici eu nu am fost pe deplin conştienţi de responsabilitatea unuia faţă de celălalt, atunci când am făcut legământul căsătoriei. Pe măsură ce timpul a trecut, am ajuns să ne îndepărtăm unul de altul prin faptul că nu am împărtăşit unul cu celălalt ceea ce constituia lumea fiecăruia dintre noi. Soţia mea a pus condiţii asupra vieţii noastre sexuale. Trebuia ca eu să fac anumite lucruri, cum ar fi să spăl vasele, covoarele, perdelele etc., pentru a câştiga câteva momente intime. Îmi dau seama că nu am urmat cele mai multe din aspectele pe care dvs. le daţi cu privire la dragoste. Problema nu era că nu o iubeam pe ea în inima mea, ci că eram orb faţă de nevoile ei şi eram egoist. Serviciul meu îmi cere destul de mult timp, ceea ce este destul de rău, însă eu nu mi-am deschis faţă de ea nici restul timpului meu, aşa cum ar fi trebuit s-o fac.

Părinţii ei nu ne lăsau niciodată în pace, amestecându-se mereu în vieţile noastre. Mama ei voia ca soţia mea să vină mereu pe la ea şi să meargă împreună în diferite locuri. Aşa că eu nu mă simţeam în realitate prea necesar în viaţa ei. Am început să găsesc, când veneam acasă, doar o mâncare pe aragaz şi un bilet mâzgălit în grabă, care spunea că ea era plecată în cutare şi cutare loc cu mama. Şi ca să duc eşecul mai departe, nu am luat hotărârea de a îmbunătăţi situaţia noastră. În loc de aceasta, eu mi-am găsit căi de a mă distra şi, cu timpul, vieţile noastre au devenit două cărări diferite, iar căminul nostru - doar un popas pentru dormit. Drumurile noastre separate au produs în mine o foame sexuală şi încă o dată am falimentat. Am avut o aventură amoroasă, pentru a încerca să contracarez această frustrare. Ştiam că acest lucru nu e o rezolvare şi conştiinţa mea m-a chinuit. Acum văd că eu am înlocuit răbdarea, pe care ar fi trebuit s-o am, cu egoismul şi nu m-am gândit decât cum să mă satisfac pe mine însumi. Atunci când am ajuns în final la punctul de a propune să cerem ajutor pentru căsnicia noastră, e deja târziu pentru soţia mea. Am încercat cu fervoare să obţin iertarea ei şi să ne împăcăm, însă răspunsul ei nu a fost decât ură... Fetiţa noastră de patru ani se roagă de fiecare dată când sunt cu ea ca Dumnezeu să-i ajute pe mămica şi pe tăticu să fie iar împreună.

În toţi aceşti ani nu m-a brăzdat o lacrimă şi nu m-a chemat nici o părere de rău pentru ceea ce am făcut. Acum mă doare sufletul pentru ce am pierdut şi am învăţat să plâng. De ce n-am făcut-o mai devreme? De ce am fost atât de orgolios și nu v-am căutat mai devreme? "