Sunetul telefonului îmi distrage atenția de la vișinul meu drag, înflorit. Mă uit la numele persoanei care apare pe ecranul telefonului și zâmbesc, gândindu-mă câtă plăcere îmi face să întâlnesc persoane dornice de cunoaștere și inteligente, cu care comunicarea este atât de interesantă.
Plânsul întrerupt de o respirație sacadată se aude la celălalt capăt al firului:
-Mă scuzați că v-am deranjat...dar mă simt foarte rău...plâng, dar nu am lacrimi...nu știu când am ajuns în această stare, nu mai simt emoțiile... le-am reprimat prea multă vreme...
Vocea sugrumată de spaimă continuă descrierea stării, în timp ce eu interveneam cu grijă, ajutându-l să își regleze respirația și pulsul:
-Am toate motivele să fiu fericit, am tot ce îmi doresc...dar, nu știu să mă bucur, nu mai simt fericirea...
După câteva zeci de minute, simțind calmul așternut și respirația egală, asigurându-mă că pericolul a trecut, închid telefonul, cu gândul la discuția noastră avută într-una dintre ședințele de terapie, în urmă cu o lună. Îmi vorbea despre carțile pe care le citește, despre informațiile pe care le caută pe net, despre autoanaliză, despre nesecata lui curiozitate de a afla cât mai multe informații în legătură cu problemele pe care le întâmpină, cu manifestările ale căror cauze vrea să le înțeleagă. Mi-am exprimat, atunci, admirația pentru această sete a lui de cunoaștere, pentru acumularea de informații din domeniul psihologiei practice, însă l-am prevenit, prezentându-i pericolul care apare atunci când ne canalizăm întreaga energie în căutarea sensului cu orice preț, lăsându-ne influențați de multitudinea de informații: unele contradictorii, altele cu amprentă mistică. Din dorința de a scăpa de stările care ne copleșesc, începem să căutăm pretutindeni, să citim tot ce ne cade în mână, să întrebăm pe toată lumea, să consultăm în stânga și în dreapta. Pentru a ne amuți angoasa, ne supraîncărcăm mintea cu păreri din afară, cu riscul de a deveni surzi la realitatea noastră interioară, singura capabilă să ne ajute să ne regăsim echilibrul. Din cauza vulnerabilității noastre, suntem gata să acceptăm primul sens prezentat de cineva, sens care nu ni se potrivește, pentru că nu este al nostru. Acest sens ne poate da iluzia că înțelegem, blocând procesul de gândire.
Viața este făcută dintr-o alternanță de perioade stabile și de instabilitate. Trăim într-o relativă stare de bine, până când survine un eveniment ce repune în discuție un sens consfințit. Poate fi vorba despre nașterea unui copil, despre pierderea serviciului, pierderea unei persoane dragi, o boală sau despre o întâlnire care ne bruschează modul de a gândi sau de a trăi. Pentru a ne regăsi echilibrul, este nevoie să construim un sens nou și atâta vreme cât nu reușim că facem acest lucru, indispoziția persistă. Travaliul de elaborare mentală, necesar construirii unui sens, nu urmează o linie dreaptă și continuă, așa cum se întâmplă atunci când ne consacrăm unui raționament logic. Într-un fel, înaintăm ca prin ceață: uneori, avem sentimentul că înțelegem, apoi apar brusc alte sentimente și gânduri care aduc îndoiala. Trec câteva zile și avem impresia că vedem un pic mai clar. Apoi, din nou, nu mai știm prea bine. Dar, în alternanța acestor înaintări și reculuri, încetul cu încetul, pas cu pas, ceva se schimbă, și, la un moment dat, nu ne mai privim viața în același fel. O situație complexă nu are niciodată doar un singur sens dat. Atunci când avem sentimentul că am înțeles, putem parcurge o bucată de drum mânați de starea de bine care rezultă din această senzație, apoi apare altceva care readuce starea de îndoială și incertitudinea, și travaliul de stabilire a unui sens este relansat. Felul în care funcționează creierul nostru face ca lucrurile să se petreacă astfel: el reevaluează, fără încetare, realitatea cotidiană, integrând noile elemente apărute în cele vechi, obligându-ne să reanalizăm interpretările pe care le-am dat evenimentelor. Astfel, sensurile evoluează, apar și dispar, se succed fără întrerupere.
O perioadă de dezechilibru se carcaterizează prin mobilitatea sentimentelor, prin prezența simultană a unor gânduri contradictorii. Aceasta provoacă o indispoziție care, dacă perioada de incertitudine se prelungește, se poate dovedi greu de suportat. Atunci când incertitudinea este prea greu de suportat, ne putem dori să ieșim repede din ea. Ne activăm, facem pe surzii la indispoziția noastră sau chiar ne încăpățânăm, refuzând schimbarea. Privată de sentimente și de imagini, gândirea nu reușește să creeze un sens. Dezechilibrul persistă, indispoziția se amplifică și ne copleșește, suferința se instalează în permanență și restrânge orice domeniu de interes. Suferința provine dintr-o ruptură în interiorul ființei. Pentru că AM IGNORAT O SUFERINȚĂ, pentru că AM RESPINS O EMOȚIE, realitatea interioară a fost „amputată” de o parte a ei înseși. Așadar, orice suferință este, în sine, purtătoarea unei istorii și conține un sens ascuns, care nu reușește să își facă apariția. Dacă refuzăm să o luăm în seamă, ea poate degenera într-o criză care ne va forța să fim atenți la noi și să ne schimbăm.
Christophe Dejours atrage atenția asupra faptului că: „ Nu există o suferință pur morală. Întotdeauna este angajat și corpul în această suferință. Îți dai seama de suferința cuiva din postură, din expresia feței, atâta vreme cât se resimte în plan psihic. Suferința nu este o emoție. Prezența ei marchează mai degrabă eșecul psihismului de a metaboliza una sau mai multe emoții, care angrenează întreaga fiziologie. ”Așadar, vorbim de un fenomen psihosomatic, resimțit la nivel global și care absoarbe totalitatea ființei.
Suferința este inerentă pentru natura umană, ea este imposibil de evitat și de eliminat. Suntem cu toții susceptibili să avem parte de ea într-un moment sau altul, dar felul în care este trăită suferința diferă de la o persoana la alta și, uneori, chiar la aceeași persoană, în funcție de momentul din viață în care survine. Ea provoacă modificări profunde ale ființei, deschide calea spre descoperirea unor aspecte ale sinelui necunoscute până atunci, ceea ce în final, se soldează cu o stare mai bună. În acest caz, criza este un prilej de evoluție. Timpul nu face decât să o intensifice și persoana în cauză se poate confunda cu ea și se împotmolește.
Atunci când suferința ne copleșește, întrebările se impun de la sine(așa cum le-a exprimat și clientul meu): „ De ce sufăr atât de mult?”. „ De ce eu?”. „De ce acum?”, „ Ce să fac pentru a nu mai suferi?” Criza PORNEȘTE ALARMA PENTRU A NE AVERTIZA că o parte vitală din noi înșine a fost neglijată. Pentru că eforturile noastre facute pentru a îndepărta suferința nu mai sunt suficiente (ființa întregă pretinzând un răspuns la situația dată), necesitatea de a înțelege ce se întâmplă invită la un travaliu de elaborare mentală, iar destinul pozitiv sau negativ al suferinței depinde de succesul acestei introspecții terapeutice, uneori foarte dureroasă, dar necesară.
Ca să evităm capcana blocajului, este preferabil să ne lăsăm îndrumați de o persoană competentă, precum un psihoterapeut, care, fără să ne impună un sens, ne ascultă și ne călăuzește pașii în cautarea noastră. Simplul fapt de a ne destăinui și de a ne simți ascultați, ne ajută să suportăm incertitudinea, fiindu-ne mai ușor să „prindem din zbor” gândurile noastre, atunci când le auzim exprimându-le cu voce tare în fața specialistului.