Cioplitorul în piatră

A fost odată ca niciodată un cioplitor în piatră. În fiecare zi el se ducea în munţi ca să taie pietre. Cât timp lucra, cânta tot timpul. Deşi era un om sărman, nu îşi dorea nimic mai mult decât avea, aşa că nu îşi făcea nici un fel de griji.

Într-o zi, omul nostru a fost chemat să lucreze la reşedinţa unui nobil. Văzând măreţia acesteia, el a experimentat pentru prima dată în viaţă durerea ascuţită a dorinţei neîmplinite, spunându-şi cu un oftat: „Of, ce bine ar fi dacă aş fi şi eu bogat! În acest caz, nu aş mai fi nevoit să îmi câştig existenţa cu sudoarea frunţii, aşa cum se întâmplă acum”.Imaginaţi-vă uimirea lui când a auzit o voce care i-a spus: „Dorinţa ta s-a împlinit. De acum înainte, tot ce îţi vei dori îţi va fi dăruit”. Nu prea îi venea să creadă că vocea a spus adevărul, dar când s-a întors la coliba lui a descoperit în locul acesteia o reşedinţă la fel de impresionantă ca şi cea la care lucrase. Şi astfel, cioplitorul nostru a renunţat la meseria lui şi a început să se bucure de deliciile vieţii de bogătaş.

Într-o după-amiază caniculară, el s-a uitat pe fereastră şi l-a văzut pe rege însoţit de o suită mare de nobili şi servitori. Prin minte i-a trecut imediat următorul gând: „Cât mi-aş dori să fiu eu însumi un rege, să mă pot plimba şi eu cu o caleaşcă atât de confortabilă!” La fel ca şi prima oară, dorinţa i-a fost îndeplinită pe loc, şi omul nostru s-a trezit într-o caleaşcă foarte confortabilă, purtând însemnele regale. Spre dezamăgirea lui, caleaşca nu era însă foarte răcoroasă, căci razele soarelui ardeau în interior la fel de tare ca afară. „Mi-aş dori să fiu soarele”, s-a gândit atunci omul. Din nou, dorinţa i-a fost îndeplinită, şi el s-a transformat într-un astru solar care îşi trimitea razele de lumină şi căldură în univers. Pentru o vreme, totul a mers bine. A venit însă o zi ploioasă, iar el nu a putut trece de plafonul de nori. De aceea, şi-a dorit să se transforme într-un nor, ca să fie şi el capabil să oprească razele soarelui oricând îşi doreşte. Odată transformat, a început să plouă, iar el a căzut la pământ sub forma apei, curgând liber, până când o piatră uriaşă i-a blocat drumul, astfel încât a fost nevoit să o ocolească.

            ”Cum? a strigat el. O piatră oarecare să fie mai puternică decât mine? Ei bine, mi-aş dori să fiu o piatră!„ S-a trezit astfel că se transformă într-o stâncă uriaşă, de o mare măreţie. Nici nu a apucat însă bine să se bucure de noua lui ipostază când s-a auzit un ciocănit la baza stâncii. A privit în jos şi, spre dezamăgirea lui, a văzut o fiinţă umană minusculă care tăia bucăţele de piatră de la baza sa, umilindu-l.

„Cum? a strigat el. O creatură minusculă ca aceea să fie mai puternică decât o stâncă uriaşă ca mine? Doresc să fiu şi eu un om!” Şi astfel, s-a trezit din nou exact ca la început, când nu era decât un biet cioplitor în piatră care se ducea în fiecare zi pe munte ca să taie pietre şi să-şi câştige astfel existenţa cu sudoarea frunţii, dar cu inima plină de bucurie pentru că era ce era şi pentru că putea trăi cu ceea ce avea.

            Ne dorim mereu ceea ce nu avem, crezând că ar fi mult mai bine. Atunci când nu primim, suferim. Când primim, ne dorim altceva, mereu...

(poveste terapeutică)