Tulburarile fobice
Cele mai multe solicitări pentru intervenție terapeutică le constituie tulburările fobice. Majoritatea crede că aceste tulburări sunt de natură organică. Tulburările fobice sunt de natură psihologică.
Atunci când oamenii se referă la o problemă psihologica este normal să ne întrebăm de ce a apărut respectivă problemă. La baza acestei atitudini mentale se afla un mod de gândire de tip cauzal, conform căruia există totdeauna o relaţie între cauza și efect. Conform acestei concepții, cauza precede totdeauna efectul, iar în domeniul psihologic, pentru a rezolva o problemă actuală, ar fi absolut necesară analiza trecutului subiectului. Știința contemporană s-a îndepărtat de modelul explicativ, adoptând conceptul de cauzalitate circulară. În mod concret, această orientare se reflectă în atitudinea psihoterapeutului care, întrebat fiind de clienţii săi în legătură cu cauza fobiilor și obsesiilor, acesta le explică faptul că a cunoaște respectivele cauze nu este nici necesar, nici util pentru a le vindeca. Mai precis, nu este util să cunoaștem modul în care s-au format și au evoluat în timp obsesiile și fobiile, ci modul în care sistemele de percepţii și reacţii disfuncționale, în raport cu anumiţi stimuli, funcţionează, din perspectiva găsirii unor soluţii la problemele de viaţă ale clienţilor. 
Nardone, (1996), susţine punctul de vedere cognitiv-comportamentalist conform căruia tulburările fobice și obsesive nu se datorează unor psihotraume din copilăria timpurie, nu au o cauză de natură biologică, ele instâlandu-se, în mod treptat, prin intermediul acumulării progresive a unei tensiuni emoționale induse prin autosugestie, care conduce la "construirea" primului atac de panică. Pornindu-se de la acesta, se elaborează un set de secvenţe pecrceptiv-comportamentale cu caracter disfuncţional. Studiile clinice realizate asupra unui număr impresionant de cazuri au demonstrat că tulburările fobice severe au apărut și s-au complicat treptat, având ca punct" de pornire gândurile, îndoielile și reprezentările legate de teama de îmbolnăvire. Aceste gânduri și reprezentări au apărut fie întamplător, fie în legătură cu trăirea unei situaţii ușoare, bazate pe o teamă de îmbolnăvire justificată.
În primul caz, gândurile pacientului au fost de tipul următor: "dacă vreodată mă voi simţi rău atunci când mă aflu în mulţime sau departe de casa, cine mă va ajuta? ... mă voi face de râs ..." etc. Treptat, aceste gânduri cu caracter dubitativ se transformă în adevărate "fixaţii" agorafobice, subiecţii începând să declanșeze comportamente de evitare în raport cu toţi stimulii care ar fi putut declanșa astfel de gânduri sau emoţii. Mai exact, aceștia încep să se teamă de toate reacțiile fiziologice (tahicardice, dificultăţi respiratorii, transpiraţii, ameţeli, confuzie etc.) pe care le declanșează anumite situaţii. În cel de-al doilea caz, același proces se declanșează pornindu-se de la un prim episod de teamă cu simptome psihosomatice.
Observând faptul că la anumite situaţii ce produc reacţii emoţionale puternice, subiecţii declanșeaza comportamentul de evitare a respectivelor situaţii sau încearcă să-și controleze voluntar reacţiile emoţionale, fapt ce conduce la agravarea simptomelor. Observaţiile clinice au evidenţiat faptul că formele grave de tulburări fobice au fost declanșaţe fie de evenimente nesemnificative, fie doar de simple gânduri dubitative, de tipul: "s-ar putea să mi se facă rău". Se pare că aceșţi subiecţi au căzut într-o capcana psihologică la fel că și miriapodul din povestea lui Nardone și Watzlawick (1990): "Gândindu-se la dificultatea de a-și mișca simultan cele 100 de picioare și dorind să controleze modul în care se mișcă acestea, miriapodul s-a găsit în imposibilitatea de a se mai deplasa."
Ceea ce fixează o simptomatologie cu caracter fobic nu este evenimentul iniţial, ci ceea ce întreprinde persoana respcctivă pentru evitarea anxietăţii. Comportamentele pe care le pune în acţiune subiectul, pentru a scăpa de teamă, reprezintă un fel de soluţii "deja încercate" și care nu duc decât la accentuarea, agravarea și generalizarea simptomatologiei. Rezultatul este că persoana va atinge, până la urmă stadiul de "neajutorare dobândită" sau de blocaj total. Acest concept de "neajutorare dobândită" a fost studiat de psihologii cognitiviști și desemnează starea patologică în care individul nu mai poate controla evenimentele și situaţiile, stare percepută de subiect că fiind de natură interioară. Consecinţele acestei stări sunt: dispoziţie depresivă, reacții de teamă acute sau cronice și/sau recurgerea la așa-numitele ritualuri obsesive cu ajutorul cărora subiectul crede că ar putea controla evenimentele de care se teme (Salvini, 1971).
Pentru a clarifica felul în care punerea în acţiune a modului de soluţionare a unei probleme nu face decât să menţină problema, iată un exemplu coneret (Nardone, 1996): o persoană care se teme să iasă singură din casă (agorafobică), va recurge, în general, la două soluţii.
Prima soluţie va consta în evitarea tuturor situaţiilor în care ea s-ar putea afla singură în afara casei. Treptat, acest gen de comportament va conduce la evitarea aproape a tuturor acţiunilor care se desfășoară în afara casei. Acest gen de evitare generalizată va avea drept consecinţă scăderea pragului de declanșare a fricii, în așa fel încât eforturile, pe care le întreprinde subiectul, pentru a controla situaţiile periculoase, prin intermediul evitării acestora, nu face decât să sporească frecvența situațiilor respective, în așa fel încât, subiectul va începe să declanșeze atacuri de panică, chiar atunci când se află aproape de casă. Studiile clinice realizate asupra unui număr impresionant de cazuri au demonstrat că tulburările fobice severe au apărut și s-au complicat treptat, având ca punct de pornire gândurile, îndoielile și reprezentările legate de teama de îmbolnăvire. Aceste gânduri și reprezentări au apărut fie întâmplător, fie în legătură cu trăirea unei situaţii ușoare, bazate pe o teamă de îmbolnăvire justificată.
Al doilea tip de soluţie, găsită de subiecţi, constă în a solicita ajutor din partea anturajului. Aceștia sunt deosebit de inventivi în a construi adevărate reţele, formate din persoane care i-ar putea ajuta în cazul unui atac de panică. Dar, și această soluţie laborioasă va conduce treptat la agravarea simptomului. Ori de câte ori persoana în cauză solicită sau primește un ajutor, ea primește, în același timp, un dublu mesaj: "te ajut și te protejez pentru că ţin la tine","te ajut și te protejez pentru că ești foarte bolnav". Repetarea continuă a acestor mesaje confirmă tot mai mult "gravitatea" bolii subiectului și, prin mecanismul "profeţiei autoîmplinite", simptomele sale se agravează. Astfel, cele două "soluţii deja încercate" de subiectul anxios conduc la instalarea unei secvenţe comportamentale circulare, care îl prind într-un fel de capcană psihologică, în cadrul căreia tentativele de a rezolva problema nu fac decât s-o amplifice (Keeney, 1985). În acest context, elementul care declanșează formarea sistemului "percepţie-reacţie de tip fobic" (Nardone, 1996) nu are o relaţie cauzală directă cu apariţia simptomului, ci are mai curând un caracter întâmplător, legat de trierea accidentală a unei stări de teamă reală sau imaginară.
Pentru a sparge "cercul vicios", în care se mișcă subiectul fobic, sunt necesare acele intervenţii care au drept scop nu modificarea reacţiilor comportamentale ale pacientului, ci modificarea structurilor cognitive ale acestuia, mai ales a modului lor de percepere a realităţii. Intervenţia terapeutică, realizată de specialist, va produce modificări concrete în domeniul percepţiei și reacţiei subiectului în raport cu situaţia anxiogenă. O dată ce modificarea s-a produs, strategia terapeutică îl va ajuta pe subiect să-și mobilizeze toate disponibilitățile afective și comportamentale și îi va reda acestuia încrederea în forțele proprii.