Introducere in IPT

Details

Hits: 5571

Psihoterapia interpersonală (IPT) a fost dezvoltată iniţial de Gerald Klerman şi Myrna Weissman, că o psihoterapie scurtă pentru depresia majoră. În ultimii ani, IPT a devenit tot mai populară printre profesionişti datorită faptului că: 1) că este uşor de predat şi învăţat; 2) este uşor de adaptat la diverse probleme, diverse grupe de vârsta şi diverse etnii; 3) este eficace nu numai în depresia majoră ci şi în multe alte tulburări; 4) este o terapie de scurtă durată cu eficacitate dovedită.

Ideea din spatele IPT este simplă: indiferent de cauza unei tulburări psihice, această tulburare are loc intr-un context interpersonal (format în principal din familie, dar şi prieteni, colegi de munca etc.). Cu alte cuvinte, există o asociere între debutul unei tulburări psihice şi afectarea unora dintre relaţiile cu cei apropiaţi – fie moare un membru al familiei, fie există o separare între soţi, fie cineva trebuie să renunţe la vechile prietenii odată cu mutarea în altă ţară etc. IPT îşi propune să producă o ameliorare a simptomatologiei clinice prin înţelegerea rolului jucat de aceste relaţii în declanşarea problemelor psihice.

Deşi IPT a fost adaptată şi pentru alte tulburări, în continuare voi prezenta câteva concepte fundamentale ale IPT legate de tratamentul depresiei majore. Aşadar, abordarea IPT a depresiei se bazează pe trei premise: 1) depresia este o tulburare medicală; 2) depresia nu apare în mod izolat, ci în contextul relaţiilor interpersonale şi ale factorilor sociali şi 3) tratamentul depresiei trebuie să se bazeze pe date empirice provenite de la oricare disciplină relevantă (epidemiologie, fenomenologie, neurobiologie etc.)

Deşi creatorii IPT au fost probabil influenţaţi de o varietate de teorii, şcoală interpersonală, fondată de Adolf Meyer şi Harry Stack Sullivan, a fost probabil cea mai influenţa dintre acestea. Abordarea psihobiologica a lui Meyer în privinţa înţelegerii tulburărilor psihiatrice punea accentul pe experientele psihosociale şi interpersonale curente ale pacientului. Sullivan, care a stabilit numeroase legături între psihiatria clinică şi discipline precum antropologia şi psihologia socială, consideră psihiatria că fiind studiul ştiinţific al oamenilor şi al relaţiilor dintre ei, mai degrabă decât studiul individului izolat. Pentru Sullivan, unitatea de observaţie şi tratament era grupul social primar, adică cei cu care pacientul era direct implicat.

Abordarea interpersonală, aşa cum este ea aplicată în înţelegerea depresiei, ia în consideraţie trei procese legate între ele:

Simptomele, presupuse a fi favorizate de cauze psihosociale şi biologice.

Relaţiile sociale şi interpersonale, care includ interacţiunile bazate pe îndeplinirea unor roluri sociale învăţate în copilărie, condiţionarea socială şi competenţa personală.

Problemele de personalitate, care includ trăsături de durată cum ar fi stimă de sine scăzută, sentiment de vinovăţie sau inhibarea exprimării furiei.

IPT încearcă să intervină la nivelul primelor două procese, adică la nivelul funcţiei simptomului şi al relaţiilor sociale şi interpersonale, şi nu încearcă să modifice structura de personalitate în mod direct. Pe de altă parte, pe măsură ce simptomele dispar, este de aşteptat că pacienţii să preia controlul asupra unora dintre structurile de personalitate problematice. Mai mult chiar, tulburările afective pot mima o tulburare de personalitate şi, de aceea, rezolvarea tulburării afective poate îmbunătăţi sau rezolva „tulburarea de personalitate”. Cu alte cuvinte, din punct de vedere al IPT nu este necesară luarea în discuţie a personalităţii pacientului, acesta fiind un demers dificial şi oarecum fără rezultate; IPT preferă să se concentreze asupra simptomelor şi asupra relaţiilor interpersonale ale pacientului. Evident că dintr-o asemenea perspectivă, care nu tine seamă de personalitatea pacientului, va rezultă o abordare terapeutică destul de standardizată, care se aplică tuturor pacienţilor după metode prestabilite, în mod uniform.

ITP intervine la nivelul formării simptomelor, ajustării sociale şi a relaţiilor interpersonale, concentrandu-se asupra problemelor curente, aflate la un nivel conştient sau preconştient. în mod tipic, aceste probleme includ dispute sau conflicte cu cei apropiaţi, frustrări, anxietăţi şi dorinţe, toate legate de contextul interpersonal. Asta nu înseamnă că un psihoterapeut IPT nu recunoaşte acele aspecte inconştiente implicate în apariţia problemelor, ci pur şi simplu nu le acordă o prea mare atenţie. Scopul principal al IPT este de a ajuta pacientul să se schimbe şi nu de a înţelege şi acceptă situaţia curentă de viaţa. Influenţa experientelor trecute, în special a experientelor din copilăria timpurie, este recunoscută, dar terapia se concentrează asupra aspectelor legate de prezent şi este mai puţin preocupată să lege prezentul de trecut. Această concentrare pe prezent este foarte mult legată de modul în care ITP conceptualizează depresia că tulburare clinică. Conform modelului medical, factorii etiologici sunt luaţi în consideraţie, dar tratamentul se concentrează asupra simptomelor curente şi îmbunătăţirea situaţiei psihosociale. Adoptarea modelului medical legitimizeaza asumarea „rolului de bolnav” din partea pacientului şi îl ajuta să îşi explice simptomele şi să îşi diminueze sentimentele de vinovăţie atât de tipice pentru depresie. Mai pe româneşte, i se spune pacientului „domnule/doamnă, nu va mai bateţi capul să înţelegi de ce sunteţi bolnavă şi nu mai consideraţi că dumneavoastră sunteţi de vină pentru situaţia în care va aflaţi; pur şi simplu, dumneavoastră sunteţi un om bolnav, iar depresia dumneavoastră este o boala că oricare altă boala şi aşa cum nu e nimeni vinovat pentru că a făcut o gripă, tot aşa nu trebuie să se considere nimeni vinovat pentru depresia de care suferă.”

IPT este bazată nu numai pe teorie, ci şi pe o serie de date empirice legate de aspectele psihosociale ale depresiei. Astfel, există date care atestă faptul că oamenii devin deprimaţi atunci când suferă în mod excesiv şi prelugit după pierderea prin deces a unei persoane apropiate, atunci când au numeroase sau importante dispute cu alţi oameni sau când trec printr-o serie de tranziţii legate de schimbarea locului de munca sau de viaţa. în special, în aceste contexte, lipsa suportului social pare a avea impactul negativ cel mai pronunţat. Suportul social – care înseamnă a avea relaţii apropiate cu cineva sau a te simţi sprijinit de cineva – protejează împotriva depresiei. Evenimente timpurii din viaţa unui om, că de pildă moartea unuia dintre părinţi, poate predispune la depresie mai târziu, în viaţa, în special atunci când această pierdere este urmată şi de alţi factori de stres. şi reversul este adevărat: odată deprimaţi, oamenii au dificultăţi în a comunică şi funcţiona în mod adecvat şi eficient, ceea ce poate duce la o scăderea şi mai accentuată a calităţii relaţiilor interpersonale şi apariţia unor noi evenimente de viaţa adverse.

Procedurile IPT au multe în comun cu alte abordări psihoterapeutice. Ceea ce nu e suprinzator, dat fiind că majoritatea psihoterapiilor îşi propun să ajute pacienţii să devină mai stăpâni pe viaţa lor şi pe ceea ce li se întâmpla, să scadă izolarea socială şi să îmbunătăţească satisfacţia legată de propria viaţa. Totuşi, IPT diferă de alte abordări prin strategiile generale folosite, unele tehnici precum şi prin acele aspecte pe care le abordează în mod preferenţial:

IPT este o terapie de scurtă durată, nu de lungă durată. Există numeroase dovezi că terapia de scurtă durată poate fi eficientă în tratarea depresiei, la o varietate de persoane, provenind dintr-o varietate de medii socioculturale. Este adevărat că terapia de scurtă durată nu este eficientă în tratarea tulburărilor de personalitate, însă nu acesta este scopul IPT.

IPT este o terapie structurată, care se adresează în mod specific unor anumite probleme, şi nu o terapie generală. Cu alte cuvinte, pacientul nu este lăsat că în psihanaliză sau terapiile psihanalitice să vorbească despre orice, ci este constrâns să se rezume la anumite probleme. Pentru că este de scurtă durată, IPT nu încearcă să rezolve toate problemele pacientului (cunoscute sau necunoscute de acesta), ci mai degrabă încearcă să rezolve una sau două dintre tipurile de probleme cu care se confruntă pacientul. Terapeutul şi pacientul cad de acord asupra aspectelor asupra cărora vor lucra încă de la început, din timpul şedinţelor de evaluare, şi se limitează la rezolvarea acelor aspecte. Se prespune că, odată devenit capabil să îşi rezolve unele probleme în terapie, pacientul va continuă să îşi rezolve alte probleme, pe cont propriu, după terminarea terapiei.

IPT este o terapie care se concentrează pe relaţiile interpersonale din prezent, nu pe cele din trecut. Episoadele depresive anterioare, relaţiile importante din trecutul pacientului şi experientele anterioare de viaţa sunt discutate la modul general, dar obiectivul principal al tratamentului este acela de a ajuta pacientul să scape de simptomele curente, legate de contextul social curent (şi nu de a identifică felul în care pacientul continuă să repete acelaşi mod problematic de a relaţionă cu alţii, dobândit în copilărie).

ITP este o terapie care se concentrează pe aspectele interpersonale şi nu pe cele intrapsihice. Explorând problemele interpersonale curente, psihoterapeutul IPT poate recunoaşte unele conflicte intrapsihice şi mecanisme de apărare folosite de pacient. Totuşi, terapeutul nu încearcă să ofere interpretări, menite a ajuta pacientul să devină conştient de aceste conflicte şi mecanisme de apărare. În schimb, comportamentul pacientului este explorat în temeni interpersonali.

IPT este o terapie care se concentrează asupra aspectelor interpersonale, nu cognitiv-comportamentale. La fel că şi terapia cognitiv-comportamentală (TCC), IPT încearcă să schimbe modurile distorsionate de a gândi ale pacientului. Totuşi, spre deosebire de TCC, IPT nu încearcă să identifice în mod sistematizat distorsiunile de gândire şi nici nu încearcă să ajute pacientul să dezvolte modalităţi alternative de a gândi. Mai degrabă, terapeutul atrage atenţia asupra acelor gânduri care interferă cu relaţiile interpersonale ale pacientului. Scopul este de a schimbă relaţiile şi nu modul specific de a gândi asociat cu depresia, acesta din urmă fiind considerat un simptom al depresiei care va fi înlăturat indirect prin îmbunătăţirea relaţiilor.

(Text adaptat după "Oxford textbook of Psychiatry", editat de Glen O. Gabbard,; Judith S. Beck şi Jeremy Holmes, ediţia 2005)